Practica purtării icoanei înaintea sărbătorilor este o tradiție ce simbolizează anunțarea unui eveniment deosebit, fie că este vorba despre Nașterea Domnului, când întreaga creație celebrează întruparea Fiului lui Dumnezeu, fie despre Botezul Domnului, când apele sunt sfințite și natura renaște.
Din punct de vedere liturgic, purtarea icoanei reprezintă o slujbă desfășurată în afara bisericii, pe străzi, în curțile oamenilor, prin case, ferestre sau uși. Asemenea unui crainic din vremuri apuse, preotul proclamă tuturor vestea minunată: Dumnezeu devine om, păstrându-și divinitatea. Astfel, acest eveniment unic este celebrat cu o ceremonie grandioasă.
Originea tradiției purtării icoanei este extrem de veche, datând din primele secole creștine. În acea perioadă, sărbătoarea Nașterii Domnului și cea a Botezului erau unite și celebrate pe 6 ianuarie, sub denumirea Epifanie sau Arătarea Domnului. Separarea celor două sărbători s-a produs în anul 379, iar Crăciunul a început să fie prăznuit pe 25 decembrie. De atunci, purtarea icoanei a devenit un obicei bine împământenit.
Această tradiție reprezintă o slujbă misionară prin care se proclamă iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu față de oameni, exprimată prin Întruparea Fiului „pentru noi și pentru mântuirea noastră”. Vizita preotului la credincioși este percepută ca o datorie, un strigăt de bucurie care răsună în comunitate.
În funcție de dimensiunea parohiei, preotul poate începe purtarea icoanei mai devreme sau mai târziu. În satele mai mici, acest obicei are loc în ajunul Crăciunului sau cu puțin înainte, în timp ce, în orașe, unde parohiile sunt mai mari, procesiunea începe cu mai multe zile în avans.
Preotul, îmbrăcat doar cu epitrahilul, ține icoana Nașterii Domnului în mână și, însoțit de dascăl, cântă Troparul Nașterii. Credincioșii sărută icoana și se bucură de apropierea sărbătorii.
Oamenii primesc cu bucurie preotul în casele lor, unde acesta binecuvântează atât locuințele, cât și pregătirile pentru Crăciun. Membrii familiei contribuie la această atmosferă festivă, în timp ce colindele răsună, iar preotul sosește purtând icoana sfântă.
În mediul rural, după cântarea Troparului, preotul binecuvântează alimentele de pe masă, care pot fi apoi oferite ca milostenie pentru sufletele celor adormiți. Printre ofrande se numără colaci, grâu fiert, prune uscate, sarmale de post, nuci și mere.
Totuși, există credincioși care refuză să participe la această tradiție, unii fiind indiferenți sau chiar deranjați de vizita preotului.
Un creștin își amintește cu nostalgie de copilărie, spunând: „E păcat că tot mai puțini oameni ies din case să vadă „pe unde a ajuns părintele”, așa cum făceau părinții și vecinii mei. Mi-aș dori să-l mai aud pe tata spunând: „E pe la nea Ion”, la câteva case distanță.”
