Simona Halep este un nume de referință în sportul mondial. Cu două titluri de Mare Șlem și 64 de săptămâni petrecute pe locul 1 în clasamentul WTA, foarte puțini sportivi se pot lăuda cu asemenea realizări. Performanțele sale sunt cu atât mai impresionante cu cât și-a construit cariera exclusiv prin sprijinul familiei, fără ajutorul unei academii naționale de tenis. România, țara unor campioni precum Ilie Năstase și Virginia Ruzici, nu dispune de o astfel de instituție dedicată tinerelor talente, deși ar trebui să fie o prioritate națională, așa cum este în cazul handbalului sau, mai recent, al înotului, după succesul lui David Popovici. Chiar dacă nu este obligația statului să creeze aceste academii, acesta ar putea oferi facilități pentru investitorii care vor să dezvolte astfel de centre sportive.
Nu poți rămâne indiferent la marile performanțe ale unui sportiv din țara ta. Să nu te bucuri de victoriile Simonei Halep, să nu apreciezi că o româncă a fost cea mai bună din lume timp de aproape un an și jumătate înseamnă să ignori una dintre puținele bucurii pe care sportul românesc le-a oferit în ultimii ani. De ce mai urmărești sportul, dacă vezi doar eșecurile și nu te entuziasmezi atunci când cineva ajunge în vârf?
Pentru mine, Simona Halep a fost definiția excelenței în sport. Ani la rând, mi-a oferit inspirație și motivație să scriu despre tenis și despre sport, în general. Mi-a readus emoția, bucuria și mândria de a fi martor la succesele unei mari campioane.
Este nedrept să minimalizăm realizările sale, așa cum se întâmplă uneori și cu Steaua ’86, despre care unii spun că „nu a avut adversari pe măsură”. O astfel de atitudine este regretabilă. Avem atât de puține momente de glorie în sport, încât este inexplicabil cum de nu știm să le apreciem la adevărata lor valoare.
Într-o țară în care ne criticăm constant, găsim defecte chiar și celor care au fost cei mai buni în domeniul lor: „Hagi n-a fost chiar atât de mare”, „Halep n-a avut adversari puternici”, „Neagu joacă doar pentru ea”. În timp ce la nivel internațional acești sportivi sunt respectați și admirați, noi, românii, îi punem la îndoială.
Asta nu înseamnă că trebuie să-i ridicăm în slăvi fără discernământ. Atunci când greșesc, trebuie criticați. Când iau decizii neinspirate, trebuie analizate. Dar este lipsit de respect să le anulăm toate meritele și să-i tratăm ca pe niște simpli oportuniști.
Sigur, Simona Halep a făcut și greșeli. Una dintre ele a fost renunțarea la stafful românesc și alegerea de a lucra la Academia lui Patrick Mouratoglou. De asemenea, nu a declarat la ITIA suplimentul pe care echipa francezului i l-a oferit, o eroare care a avut consecințe grave. Aceste decizii au contribuit la un final de carieră lipsit de strălucire, marcat de o înfrângere drastică, 1-6, 1-6, la turneul de la Cluj.
Chiar și așa, Simona Halep va rămâne în memoria colectivă ca o mare campioană. O sportivă de excepție, o luptătoare ambițioasă care a reușit să depășească cele mai puternice adversare din lume și să domine tenisul feminin timp de 64 de săptămâni.
