Incinerarea Cristinei Deleanu a avut loc sâmbătă, 17 mai 2025, la crematoriul Vitan Bârzești din București, în prezența celor mai apropiați membri ai familiei și prieteni. Printre cei care au venit să își ia rămas bun de la îndrăgita actriță s-a numărat și Maria Almășan, prietenă de-o viață cu aceasta. Tragedia morții fulgerătoare a Cristinei Deleanu a îndurerat profund lumea culturală din România și nu numai.
Ziua incinerării a fost încărcată de emoție pentru toți cei care au cunoscut-o și i-au fost alături Cristinei Deleanu. La ceremonie, soțul actriței, Eugen Cristea, i-a întâmpinat pe cei prezenți, care au venit să-i aducă un ultim omagiu. Printre aceștia s-a numărat și Marina Almășan, care a descris starea lui Eugen într-o postare pe rețelele sociale, remarcând încercarea acestuia de a-și masca durerea printr-o atitudine veselă, ca și cum ar fi fost o sărbătoare a căsătoriei, nu o despărțire definitivă.
„Astăzi, la Crematoriul Vitan Bârzești, Eugen a încercat, fără îndoială, să braveze: ne-a întâmpinat pe toți cu o nedisimulată bucurie, de parcă veniserăm la aniversarea căsătoriei lor, nu la Marea lor Despărțire. Era atât de plin de viață, încât și eu, și Lumi, am avut o strângere de inimă. Cu siguranță și cei din jur, veniți cu morga de rigoare și derutați de atitudinea oarecum relaxată a lui Eugen… Și am înțeles atunci că Eugen bravează. Că se străduiește să se țină tare. Că și-a vopsit ‘gardul de afară’ în culori senine, însă înăuntru… leopardul e rănit, culcat la pământ și nu se știe dacă va rezista…”
În continuarea mesajului său, Marina Almășan a vorbit despre legătura strânsă pe care o are cu Eugen Cristea, prietenul său de peste 30 de ani, și despre teama privind modul în care acesta va reuși să trăiască fără soția sa, marea iubire a vieții sale.
„Eu așa vreau să mi-o amintesc pe Cristina: veselă, pusă pe șotii, plină de viață. De aceea, poate, nu am avut curajul să o privesc astăzi, înveșmântată în neclintirea ce-i va fi haină de aici înainte. Deși Eugen ne-a îndemnat pe toți: ‘Mergeți la ea, arată foarte bine’… și eu și Luminița ne-am așezat florile undeva, în preajma sicriului și am preferat să rămânem într-o mică depărtare, acolo de unde se ‘ghicea’ doar trupul fragil al Cristinei, lungit în vehiculul ce o va purta către stele.
De fapt nici nu știu, cu adevărat, pentru cine am fost astăzi acolo… Da, probabil că pentru a-mi lua ‘rămas bun’ (ce expresie văduvită de conținut!) de la un om minunat, lângă care mi-a fost îngăduit să petrec ceva vreme. Fără îndoială, cumva trebuie să-ți închei prietenia cu cineva care pleacă… Cu un număr par de flori, cu o lacrimă sugrumată în colț de ochi, cu ceva amintiri, depănate cu celelalte năluci negre din jur… Dar mai cred că am venit mai mult pentru Eugen.
Pentru că Eugen face parte din viața mea de peste trei decenii, pentru că ‘gândim la fel, simțim la fel’, pentru că el și Cristina mi-au știut toate urcușurile și coborâșurile și pentru că, deși nu am interacționat pe cât de mult mi-aș fi dorit, am fost împreună în atâtea momente importante din viețile noastre. Și sunt tare îngrijorată pentru Eugen, pentru hăul creat deodată în preajma sa.
Decenii la rând, văzându-i în diferite ipostaze, mi-am spus mereu în gând: ‘Ia te uită, povestea asta, cu sufletul-pereche, se pare că nu e chiar o balivernă!’… Tare le-a fost frumoasă iubirea, tare mare potrivirea…”
