La Spitalul Sfântul Spiridon din Iași, o femeie în vârstă, Aurica Bunduc, din satul Fântânele, județul Iași, se confruntă cu o situație dureroasă: a fost adusă de propriii copii pentru tratament, însă după vindecare a fost lăsată singură, fără nicio vizită sau contact, reflectând o problemă socială tot mai frecventă în România – abandonul bătrânilor în instituțiile medicale.
Aurica Bunduc a fost adusă la Spitalul Sfântul Spiridon de copiii săi, care i-au promis cuvinte pline de speranță: „ne întoarcem mâine să te luăm acasă”. Cu toate acestea, ziua așteptată nu a mai sosit niciodată. Săptămâni întregi au trecut de la finalizarea tratamentului și încheierea internării, însă nimeni nu a revenit să o ia acasă. Fără telefoane, mesaje sau vreun semn de viață din partea familiei, femeia a rămas singură în spital.
„Au zis că vin a doua zi. M-au lăsat și… s-au dus. De atunci, nimeni…”,
spune Aurica cu vocea tremurândă, lacrimile dând mărturie durerii profunde pe care o simte.
În trecut, Aurica a fost o mamă dedicată, care a crescut copii, a muncit o viață întreagă și a oferit sprijin necondiționat familiei sale. A asigurat hrana zilnică, a șters frunți fierbinți și a ascuns suferințele în tăcere pentru binele celor dragi. Acum, în pragul bătrâneții, este redusă la starea de „o bătrână în plus” într-un pat de spital, uitată de cei care cândva îi spuneau „mamă”.
Chiar și în această situație dureroasă, Aurica încearcă să înțeleagă situația copiilor săi:
„Poate-s ocupați… poate au și ei griji…”
Deși vocea îi tremură, resemnarea se citește clar în privirea ei – o realitate tristă care, din păcate, se repetă frecvent în România contemporană.
Medicul de gardă de la Spitalul Sfântul Spiridon descrie cu tristețe o realitate care devine tot mai frecventă în unitățile medicale din țară. Pacienții vârstnici, odată tratați, nu mai au unde să meargă, iar familiile nu îi caută sau nu răspund la telefoane.
„Nu mai e nevoie de spitalizare. Dar nu are unde merge. Nimeni nu o caută. Nu răspunde nimeni la telefon. Este abandon pur.”
În ciuda faptului că personalul medical depune eforturi considerabile pentru a le asigura pacienților un minim de confort – hrană, îngrijire și zâmbete – absența sprijinului familial cântărește mai greu decât orice afecțiune.
Asistentele și infirmierele de la Spitalul Sfântul Spiridon se implică emoțional în îngrijirea bătrânilor abandonați, însă recunosc că sistemul medical nu este conceput pentru a funcționa ca un azil social. Tot mai mulți seniori, nevoiți să rămână în spitale fără o alternativă viabilă, devin o provocare pentru personalul medical și pentru întreaga societate.
Întrebarea care rămâne este: cine poartă responsabilitatea pentru aceste destine uitate?
Cazul Auricai Bunduc nu este singular. Săptămânal, spitale, gări și aziluri din România primesc bătrâni abandonați de propriii copii. Aceasta este o generație care a contribuit la construirea și dezvoltarea societății actuale, dar care acum se confruntă cu indiferența și uitarea.
Societatea românească pare să fi pierdut valorile morale fundamentale. Ritmul alert al vieții, egoismul și lipsa empatiei au devenit norme sociale, iar tot mai mulți părinți în vârstă aşteaptă în zadar vizita copiilor care nu mai vin.
„Nu-i urăsc. Mi-e doar dor de ei”,
mărturisește Aurica cu o tristețe adâncă, fără reproșuri, doar cu dorul arzător după cei dragi. Singura ei dorință este să știe că nu a fost complet uitată.
Fenomenul abandonului bătrânilor în spitale este o problemă reală și urgentă, care nu poate fi ignorată. Nu este o simplă știre de moment, ci un strigăt mut al celor care au tăcut prea mult. Acești oameni au oferit iubire, sprijin și sacrificiu, iar acum se regăsesc în singurătate.
Este esențial să reamintim că:
Din cauza unor factori sociali și economici, precum migrația tinerilor, lipsa suportului familial și insuficiența serviciilor sociale dedicate persoanelor în vârstă, tot mai mulți bătrâni rămân în spitale după ce tratamentul s-a încheiat, fără o alternativă de îngrijire.
Personalul medical asigură îngrijire de bază, hrană și sprijin emoțional pacienților, însă spitalele nu sunt azile și nu pot oferi soluții pe termen lung pentru bătrânii fără familie sau sprijin social.
Este important ca familiile să acorde atenție și să se implice activ în viața părinților lor vârstnici, să nu îi abandoneze după internare și să caute soluții adecvate de îngrijire, evitând astfel izolarea și singurătatea acestora.
