Lumea literară românească este în doliu după ce poetul George Tei s-a stins din viață la 22 august 2025, la vârsta de 79 de ani. Anunțul trist a fost făcut pe social media, anunțând dispariția poetului, considerat de mulți drept „ultimul poet romantic” al literaturii noastre contemporane. George Tei, pe numele său real Ion Gheorghe, și-a luat pseudonimul literar inspirându-se de la teiul bătrân aflat sub fereastra locuinței sale. În ciuda vârstei înaintate, poetul și-a păstrat până în ultimul moment dragostea pentru cuvânt și a lăsat în urmă o operă bogată și apreciată.
Pe rețelele sociale au început să apară o mulțime de mesaje:
– „Poate că nu a murit, a plecat un pic să se odihnească… Poezia și lumina lui caldă rămân. Dumnezeu să îl odihnească în pace!”
– „Dumnezeu iubește poeții…drum lin Maestre…să stai în rai la un rondel cu Tatăl..!”
– „A mai căzut un copac ce susținea bolta sacra a literaturii.Teiule, teiule, de ce?Condoleanțe familiei care l-a înțeles pe deplin.”
Născut la 31 mai 1946, în cartierul Tei din București, George Tei a urmat un parcurs de viață atipic pentru un scriitor. După școala generală și o calificare profesională în construcții, el s-a angajat ca lucrător poștal în 1969 – o slujbă modestă pe care a desfășurat-o timp de decenii, în paralel cu vocația literară ce avea să înflorească mai târziu. Destinul său poetic a prins contur la începutul anilor ’80, în urma unui eveniment neașteptat: o accidentare gravă la genunchi suferită în 1983. Imobilizat pe patul de spital după operația suferită, George Tei a început să scrie primele sale versuri, ca o formă de alinare și renaștere spirituală. Acea „hemoragie lirică” – cum avea să o numească mai târziu – i-a revelat talentul ascuns. La numai doi ani după acel episod, debutează în paginile presei literare: prima sa poezie a fost publicată în 1985, în ziarul Cronica Sătmăreană. Ulterior, creațiile lui apar în numeroase reviste literare de prestigiu, semn că vocea sa poetică începea să fie tot mai apreciată.
De-a lungul anilor, George Tei a îmbinat viața de zi cu zi cu pasiunea pentru poezie. Își făcea timp, chiar și în pauzele de la oficiul poștal, să aștearnă pe hârtie rondeluri și sonete izvorâte din trăirile sale profunde. Această perseverență discretă i-a adus recunoaștere treptată în lumea literară. În anii ’90, poetul a participat la concursuri și festivaluri naționale de poezie, obținând numeroase premii. Remarcabil este faptul că la prima sa participare, a câștigat Trofeul Festivalului de Poezie „Costache Conachi” în 1993. Au urmat alte distincții importante, confirmând talentul său și consolidându-i profilul de poet valoros.
George Tei și-a câștigat renumele mai ales ca poet al formelor fixe – în special sonetul și rondelul – pe care le-a stăpânit cu măiestrie. Criticii și cunoscătorii genului îl considerau „cel mai bun rondelist român în viață”, dat fiind numărul impresionant de rondeluri compuse și perfecțiunea prozodică a acestora. Într-o epocă dominată adesea de versul liber și experimental, George Tei a rămas fidel poeziei clasice, cultivând eleganța ritmului și a rimei.
De-a lungul unei cariere literare întinse pe aproape patru decenii, George Tei a publicat peste 15 volume de versuri. Debutul editorial l-a avut relativ târziu, în 1995, cu volumul „Fratele meu geamăn”, apărut cu o prefață elogioasă semnată de academicianul Alexandru Balaci. Au urmat apoi, într-un ritm susținut, alte cărți de poezie, precum „Lasă-mi dragostea” (1998), „Bolnav de timp” (2005), „Operație pe cord deschis” (2014, ediție bilingvă română-engleză) sau „Rătăcit în sentimente” (2016, ediție bilingvă română-franceză). Ultimele sale volume, „Labirintul gândurilor” și „Tu, eu și poezia” (2018), au apărut când poetul se apropia de 72 de ani, dovadă a vitalității sale creatoare până în pragul senectuții.
Vestea morții lui George Tei a generat numeroase mesaje de compasiune și omagiu. Colegi de breaslă, critici literari și simpli cititori și-au exprimat regretul profund, subliniind pasiunea, modestia și generozitatea spiritului său. Mulți și-l amintesc stând modest în umbră la lansările de carte, cu zâmbetul pe buze, bucurându-se sincer de fiecare întâlnire cu publicul.
Dincolo de tristețea despărțirii, moștenirea pe care poetul o lasă literaturii române este una de mare preț. George Tei a demonstrat că inspirația și harul pot înflori oriunde – chiar și în uniforma unui poștaș care sortează scrisori – atâta vreme cât inima arde pentru poezie. Prin zecile de poeme de o frumusețe clasică, el a reamintit generațiilor tinere de farmecul limbajului poetic ales, de valoarea rimei și a ritmului și de puterea sentimentelor sincere exprimate în cuvinte meșteșugite.
Este deplâns de familie, de cei patru copii ai săi și de numeroșii nepoți și strănepoți pe care i-a avut bucuria să îi vadă crescând. În memoria colectivă, George Tei va rămâne drept poetul care a iubit poezia cu fiecare fibră a ființei sale și care a transformat viața obișnuită într-o nestemată literară. Versurile sale, încărcate de muzicalitate și emoție, vor continua să vibreze în sufletele cititorilor, purtând mai departe lumina pe care poetul a aprins-o.
