Practica preoților de a merge cu icoana pe la casele credincioșilor înaintea sărbătorilor de iarnă reprezintă o tradiție veche, care simbolizează vestirea Nașterii Domnului sau a Botezului Mântuitorului. Acest obicei este considerat, din punct de vedere liturgic, o slujbă oficiată în afara bisericii, menită să sfințească locuințele și să anunțe comunitatea despre marile evenimente creștine: Întruparea Fiului lui Dumnezeu și sfințirea apelor.
Obiceiul își are rădăcinile în primele secole ale creștinismului, când Nașterea și Botezul Domnului erau celebrate împreună pe 6 ianuarie, sub numele de Epifania. După separarea sărbătorilor în anul 379, când Crăciunul a fost stabilit pe 25 decembrie, tradiția purtării icoanei a continuat să fie păstrată ca o formă de vestire a iubirii divine.
Calendarul vizitelor pastoral-misionare variază în funcție de mărimea parohiei. În mediul urban, unde comunitățile sunt mai numeroase, preoții pot începe acest demers cu mai mult timp înainte, în timp ce la sate, vestirea are loc, de regulă, în ajunul Crăciunului sau cu câteva zile înainte. Preotul, purtând doar epitrahilul, intră în casele oamenilor însoțit de un dascăl, cântând Troparul Nașterii Domnului și oferind icoana spre închinare.
Această procesiune este văzută ca o mărturisire a Întrupării, preotul binecuvântând atât membrii familiei, cât și pregătirile de sărbătoare. În comunitățile rurale tradiționale, ritualul include și binecuvântarea alimentelor așezate lângă icoane – colăcei, grâu, prune uscate, sarmale de post, mere și nuci – care sunt ulterior oferite de pomană pentru sufletele celor adormiți.
Deși mulți credincioși primesc cu bucurie această vizită, considerând-o un moment festiv, există și situații în care preoții sunt refuzați, invocându-se motive precum momentul nepotrivit al vizitei. Totodată, atmosfera de altădată trezește nostalgii în rândul enoriașilor care își amintesc de implicarea întregii comunități.
„Ce păcat că sunt tot mai puțini oameni care ies din casă să vadă «unde a ajuns părintele», așa cum făceau părinții și vecinii mei. Mi-aș dori să-l mai aud pe tata spunând: «E pe la nea Ion», adică la cinci case distanță de noi”, mărturisește un credincios, rememorând spiritul comunitar al sărbătorii.
