În această zi, comunitatea ortodoxă din România îşi exprimă recunoştinţa şi aprecierea faţă de Voievodul Ştefan cel Mare, liderul emblematic din dinastia Muşatinilor, ale cărui fapte eroice şi sfinţenie sunt cinstite şi astăzi.
Descendent al voievodului Bogdan al II-lea şi al Mariei – Mălina Oltea, Ştefan cel Mare a arătat, încă de mic, o afecţiune profundă pentru naţiunea şi credinţa străbună. Ascensiunea sa pe tronul Moldovei la 12 aprilie 1457, urmată de pierderea tatălui său, a fost marcarea începutului unei domnii încercate de adversităţi, în care însă şi-a păstrat credinţa neşovăielnică în Dumnezeu. A domnit timp de 47 de ani, stabilind un record de durată pentru Moldova, timp în care a avut conflicturi cu puteri precum Imperiul Otoman, Regatul Polonez şi Regatul Ungar.
Denumit „Atletul creştinătăţii” de către papa Sixt al VI-lea, Ştefan cel Mare a avut ca misiune apărarea credinţei ortodoxe, pe care a considerat-o sacrosanctă, gata întotdeauna să îşi pună viaţa în slujba ei. A susţinut acest crez în mai multe comunicări cu liderii creştinătăţii europene, mai ales după victoria sa împotriva turcilor la Podu-Înalt, aproape de Vaslui.
Pe parcursul domniei sale, a fondat 44 de biserici şi mănăstiri ca simboluri ale victoriilor în lupte, dotându-le cu domenii vaste, manuscrise sacre şi obiecte de cult valoroase. Succesele sale nu au fost atribuite meşteşugului personal, ci cu umilitate, au fost dedicate sprijinului divin.
Voievodul a avut ca mentor spiritual pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, care l-a îndemnat spre înţelepciune, dreptate, iubire şi iertare, fiind cunoscut pentru momentele în care şi-a exprimat iertarea faţă de adversari.
Ştefan cel Mare a trecut în nefiinţă pe 2 iulie 1504, fiind plâns de întreaga ţară şi înmormântat la Mănăstirea Putna, pe care a întemeiat-o. Canonizarea sa de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române pe 20 iunie 1992 a încununat veneraţia de lungă durată a poporului român faţă de el, marcând ziua de 2 iulie ca moment de sărbătoare anuală.
Prin sfinţenia sa, Ştefan cel Mare stă mărturie despre întreţeserea înaltei moralităţi şi sacrificiului de sine pentru credinţă şi ţară, deşi unele voci contemporane critice au încercat să demitologizeze figura sa eroică. Miracole și întâmplări extraordinare îi sunt atribuite în luptele sale, precum intervenţiile cereşti în războaiele cu polonii sau la Râmnic, semnificând ajutorul divin direct în cauza sa.
Astfel, moştenirea spirituală şi eroică a lui Ştefan cel Mare rămâne înscrisă în conştiinţa naţională, ca un apel durabil la unitate, credinţă și demnitate.
