Mărturia unui pelerin:
– Eu am fost prinț. Am avut o avere foarte mare și am dus cea mai elegantă, cea mai luxoasă și mai risipitoare viață. Soția mi-a murit și eu trăiam fericit cu fiul meu, care avea serviciul de căpitan în garda regală.

Odată, pregătindu-mă să plec la un bal, la o persoană foarte de seamă, am fost foarte supărat pe valetul meu. În plină furie, neputându-mă stăpâni, l-am lovit fără milă în cap și am dat ordin să fie trimis la el în sat. Acestea s-au întâmplat seara; a doua zi, valetul a murit de congestie cerebrală.

Acestea toate s-au mușamalizat, iar eu, după ce pe moment mi-a părut rău de imprudența mea, am uitat repede, cu totul, această întâmplare. După șase săptămâni, valetul care murise a început să mi se arate, mai întâi în vis, în fiecare noapte, tulburându-mă și mustrându-mă mereu, cu aceste cuvinte, pentru fapta mea: „Om fără conștiință, tu ești ucigașul meu !” Mai târziu am început să-l văd aievea, în stare de veghe. Cu cât trecea timpul, cu atât mai des mi se arăta, sfârșind prin a mă supăra aproape necontenit.

În cele din urmă, împreună cu acesta vedeam și pe alți bărbați răposați pe care îi jignisem prin asprimea mea și pe femeile pe care le dusesem în ispită. Toți aceștia mă mustrau neîncetat și nu-mi dădeau pace, astfel că nu mai puteam nici să dorm, nici să mănânc, nici să mă ocup cu ceva.

Puterile mi se sleiseră cu desăvârșire și mi se lipise pielea de oase, de slăbiciune. Toată silința medicilor celor mai iscusiți nu mi-a putut ajuta cu nimic. Am plecat în țări străine ca să mă tratez și, după un tratament de jumătate de an, nu m-am simțit cu nimic mai bine, iar vedeniile care mă chinuiau se înmulțeau mereu, fără milă. Am fost adus de acolo abia viu. Am încercat astfel grozăviile infernale ale chinurilor sufletești, mai înainte de despărțirea sufletului de trup. Atunci m-am încredințat că există iadul și am aflat ce înseamnă acesta.

Fiind într-o astfel de stare chinuitoare, mi-am recunoscut fărădelegile, m-am spovedit, am slobozit pe toți oamenii care-mi slujeau și m-am jurat ca să mă chinuiesc toată viața cu tot felul de osteneli și să mă ascund în chip de cerșetor, pentru ca, pentru fărădelegile mele, să fiu cel mai de pe urmă slujitor al oamenilor din clasa cea mai de jos. De-abia mă hotărâsem cu tărie să încep această viață, că vedeniile care mă supărau s-au sfârșit îndată. Simțeam o bucurie și o desfătare atât de mari, care-mi veneau din împăcarea cu Dumnezeu, încât nu le pot descrie pe deplin.

Iată, așa am aflat, tot din experiență, ce este raiul și în ce fel se deschide împărăția lui Dumnezeu înăuntrul inimilor noastre. Sunt cincisprezece ani de când rătăcesc prin această Siberie. Uneori mă angajam la munci grele, la țărani, alteori îmi procuram hrana cerșind în numele lui Iisus.

Ah ! ce fericire, ce mulțumire și ce conștiință liniștită am avut eu în toate aceste privațiuni ale mele. Asemenea bucurii le poate simți pe deplin numai cel care este mutat, prin mila Mântuitorului, dintr-un iad chinuitor în raiul lui Dumnezeu.
(Pelerinul rus)