Sfeșnicul sau candela „neadormită” a Sfântului Mormânt, aprinsă pentru prima dată în anul 326, continuă să ardă neîntrerupt de peste 17 veacuri. Această flacără sacră se stinge doar o dată pe an, în dimineața Sâmbetei Mari, pentru a fi reaprinsă ulterior cu Sfânta Lumină, un moment central al tradiției creștine.
Originea acestei candele este atestată încă din secolul al IV-lea, când a fost descoperit Mormântul lui Hristos. Cel mai vechi document care menționează existența sfeșnicului neadormit este Cronica Egeriei, scrisă de o pelerină spaniolă care a vizitat locul între anii 381 și 384.
Egeria descrie Vecernia oficiată în jurul Sfântului Mormânt și impresia puternică pe care a avut-o asupra celor prezenți: „La ceasul al zecelea, care aici se numeşte Lichnicon sau, cum spunem noi, Vecernie, o mare mulțime s-a adunat la Înviere. Toate făcliile și lumânările s-au aprins și aceasta a creat o lumină înfricoșătoare. Lumina, însă, nu intră din afară, ci se primește dinăuntru, din peșteră [Mormânt], adică de dincolo de zăbrele, unde o candelă arde totdeauna, zi și noapte” (Egeria: Diary of a Pilgrimage, Ed. G.E. Gingras, New York 1970, p. 90).
Acest pasaj subliniază continuitatea neîntreruptă a flăcării din sfeșnicul Sfântului Mormânt, o tradiție cu o vechime impresionantă, păstrată cu sfințenie de-a lungul secolelor.
(Sursa: Haralambie Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, p. 42)
