Îmi amintesc și acum ziua aceea cenușie de toamnă, când am decis să plec la fiul meu. În inima mea bătrână și obosită, dorința de a-l vedea era mai puternică decât orice.
Îmi amintesc și acum ziua aceea cenușie de toamnă, când am decis să plec la fiul meu. În inima mea bătrână și obosită, dorința de a-l vedea era mai puternică decât orice. Anii trecuseră repede, iar distanța dintre noi creștea odată cu fiecare zi ce trecea. El, ocupat cu viața sa în orașul mare, și eu, rămasă în casa părintească, îmbătrânind printre amintiri și fotografii îngălbenite.
În fiecare seară, mă așezam lângă fereastra veche, privind drumul pietruit care ducea spre sat. Îmi imaginam cum aș putea să-l surprind, apărând neanunțată la ușa lui. În gândurile mele, el mă primea cu brațele deschise, zâmbind larg, așa cum o făcea când era copil. Dar realitatea era diferită. Telefonul rămânea adesea fără răspuns, iar mesajele mele se pierdeau în abisul tăcerii.
Într-o dimineață, m-am hotărât. Am strâns într-o valiză veche câteva lucruri necesare și am plecat spre stația de autobuz. Inima îmi bătea cu putere, emoționată de aventura neașteptată. Străbăteam drumurile cunoscute, dar simțeam cum fiecare pas mă îndepărtează de siguranța casei mele.
Autobuzul s-a oprit într-un oraș necunoscut mie. Clădirile înalte și străzile aglomerate mă făceau să mă simt mică și neînsemnată. Am mers cu greutate, căutând adresa pe care o știam doar din scrisorile rare pe care le primeam.
Când am ajuns în fața blocului lui, inima mi-a stat în loc. Am privit spre ferestrele înalte, întrebându-mă dacă în spatele lor se află fiul meu. Am ridicat mâna să bat la ușă, dar am ezitat. Și în acel moment, o vecină a ieșit din apartamentul alăturat. M-a privit surprinsă și mi-a spus cu o voce blândă că fiul meu se mutase cu câteva luni în urmă. Nu lăsase o adresă nouă, niciun indiciu despre unde s-ar putea afla.
Lacrimile îmi inundaseră obrajii, simțindu-mă pierdută și abandonată. Am plecat înapoi spre casa mea, cu valiza și cu inima grea. Orașul mare mă respinsese, iar fiul meu părea mai departe ca niciodată.
Acum, stau din nou lângă fereastra mea, privesc drumul pietruit și aștept. Poate într-o zi, el va veni. Până atunci, amintirile și speranța sunt singurele mele companii în această casă plină de tăcere și singurătate.
