În fiecare an, pe data de 19 iulie, Biserica Ortodoxă o pomenește pe Sfânta Cuvioasă Macrina, alături de Sfântul Cuvios Die și momentul aflării moaștelor Sfântului Serafim de Sarov. Potrivit informațiilor publicate de România TV, această zi are o însemnătate aparte pentru comunitatea creștină, punând în lumină figuri emblematice ale spiritualității.
Sfânta Macrina a fost sora mai mare a Sfinților Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, provenind dintr-o familie numeroasă și înstărită, recunoscută pentru trăirea sa religioasă profundă. Deși tatăl său a logodit-o cu un tânăr dintr-o familie nobilă, decesul acestuia înainte de nuntă a determinat-o pe sfântă să considere logodna o taină sfântă și să nu se mai căsătorească niciodată. Ea a rămas în casa părintească pentru a-și sprijini mama și a se ocupa de îngrijirea fraților și de administrarea averii familiei.
Impactul său asupra Sfântului Vasile cel Mare este unul de necontestat, ea fiind cea care l-a îndrumat spre calea ascezei. În volumul „Viețile Sfinților” se menționează: „Minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dânsa şi, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii şi pustnicii. El, cu toate că era înălţat din cugetul filosofiei celei dinafară şi strălucit cu mărimea mai mult decât mulţi stăpânitori, măcar că defăimase vredniciile şi dregătoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înţelepciunii şi ale învăţăturii din afară şi să vină în viaţa aceasta cea desăvârşită şi să-şi pregătească lui, drumul petrecerii celei îmbunătăţite şi neîmpiedicate, adică cele prin viaţa Marelui Vasile”.
După moartea mamei sale, Sfânta Macrina a înființat o obște de călugărițe în regiunea Pontului, pe o proprietate a familiei. Aici și-a trăit restul zilelor într-o austeritate extremă, sfârșitul găsind-o pe un pat de scânduri, acoperită simbolic cu mantia fratelui său, Sfântul Grigorie.
Tot astăzi este celebrat și Sfântul Serafim de Sarov, unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Rusiei, născut pe 19 iulie 1745. Acesta s-a retras în adâncul pădurii după moartea duhovnicului său, unde a trăit ca sihastru într-o colibă modestă. Pentru a-și disciplina gândurile, el a petrecut o mie de zile pe o stâncă, rugându-se neîncetat: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”.
Doxologia descrie revenirea sa în lume drept un act de o profundă încărcătură spirituală. Sursa citată menționează că „după ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecând pe rând prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stâlpnic şi zăvorit, acest bătrân mic de statură, înveşmântat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi plin de har şi lumina Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat ‘apostol’, martor şi propovăduitor al Învierii”.
Sfântul a rămas în memoria colectivă prin bunătatea sa nemărginită, primind pe oricine îi trecea pragul cu salutul pascal: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”. Conform site-ului doxologia.ro, prezența sa reușea să transforme radical viețile celor care îi cereau binecuvântarea. Canonizarea sa din 1903 a avut loc în prezența a sute de mii de pelerini și a membrilor familiei imperiale ruse.
