Paștele tradițional românesc nu a fost niciodată despre iepurași de ciocolată sau petreceri fastuoase, ci o sărbătoare cu o profundă încărcătură religioasă, marcată prin ritualuri, rugăciuni și o perioadă îndelungată de post. În ziua sfântă, masa era împodobită cu nelipsita friptură de miel, obicei transmis din vremuri biblice. Pasionații de gastronomie au reușit să păstreze pentru posteritate rețete autentice românești de miel pascal, iar două dintre acestea continuă să încânte până astăzi prin savoarea lor aparte.
În Banat, prepararea mielului era considerată o adevărată artă culinară. Radu Anton Roman, recunoscut gastronom și povestitor al bucătăriei românești, caracteriza această rețetă drept „atât de gustoasă, că-ți ia mințile”. Este vorba despre o friptură din pulpă sau spată de miel, umplută și coaptă lent, cu ingrediente atent alese.
Modul de preparare începe cu un sfert de miel – spată sau pulpă – unde între carne și os se fac crestături pentru a introduce umplutura. Aceasta este compusă din măruntaie de miel, trei cepe, trei ouă, verdeață și miez de pâine înmuiat în lapte. Ceapa se călește în unt împreună cu măruntaiele tăiate, apoi se amestecă cu ouăle și pâinea, condimentate cu sare și piper. Umplutura se introduce în „buzunarele” din carne, care se leagă cu ață pentru a-și păstra forma. Carnea se unge cu unt și se condimentează cu usturoi tocat, piper boabe și ceapă verde, după care se coace timp de două ore în cuptor.
Pe parcurs, friptura se stropește cu vin dulce și sosul din tavă, iar în mod tradițional era gătită în cuptoarele de lut specifice caselor țărănești. La final, se servea alături de vin roșu sec, provenit din podgoriile Banatului. „Rumenită și spectaculoasă, friptura de miel astfel umplută face parte din ceremonialul de Paști al bănățenilor”, nota Radu Anton Roman în volumul său Poveștile bucătăriei românești.
În alte regiuni ale țării, friptura de miel era pregătită într-un mod mai simplu, dar la fel de savuros. Această rețetă tradițională folosea ingrediente obișnuite din gospodărie: pulpă de miel, sare, usturoi și slănină. Din secolul al XIX-lea, când piperul a devenit accesibil, acesta a fost adăugat, iar în Ardeal a intrat în combinație și boiaua de ardei.
Prepararea era rustică, dar eficientă: pulpa de miel se freca cu usturoi și sare, uneori și cu boia sau piper, apoi era „îmbrăcată” în fâșii de slănină și așezată la copt în cuptorul de lut sau rolă. În doar 30 de minute, friptura era gata, fragedă și aromată, servită cu legume proaspete din grădină și acompaniată de vin roșu țărănesc, cunoscut sub numele de „Căpșunica” în Moldova, o licoare dulceagă și plină de caracter.
„O friptură cunoscută în mai toți Balcanii creștini, cea mai rapidă dintre toate – semn că oamenii locului se grăbeau și nu aveau timp de gătit: ba veneau turcii, ba austriecii, ba se băteau, după datina balcanică, între ei, ori stârneau războaie mondiale”, remarca cu umor Radu Anton Roman, evidențiind astfel contextul istoric dificil care a modelat obiceiurile culinare din regiune.
