Moșii de toamnă sunt marcați sâmbătă, 7 noiembrie 2026, zi în care calendarul ortodox îi pomenește și pe Sfinții 33 de mucenici din Melitina și pe Sfântul Cuvios Lazăr din Muntele Galisiei. Potrivit materialului publicat pe romaniatv.net, pomenirea celor adormiți are loc înaintea Postului Nașterii Domnului și nu trebuie confundată cu Luminația, asociată în tradiția populară cu 1 noiembrie.
De Sâmbăta Morților, credincioșii își pomenesc rudele și apropiații decedați, participă la slujbele de pomenire și aduc la biserică pomelnice cu numele acestora. După slujbă, împart alimente de pomană în memoria lor.
Pentru parastas se pregătesc, în mod tradițional, colivă, colaci sau pâine, vin, lumânări și pomelnicul. Coliva este legată de credința creștină în Înviere, iar alături de colaci și vin este folosită în cadrul slujbei.
Nu există o listă obligatorie a alimentelor împărțite, acestea fiind alese potrivit tradiției familiei și obiceiurilor locale. Pachetele pot cuprinde pâine sau colaci, fructe, dulciuri și mâncare gătită.
Printre fructele oferite frecvent toamna se numără merele, perele, strugurii și nucile. Unele familii pregătesc sarmale, friptură, orez, plăcinte ori alte preparate.
Materialul subliniază că, din perspectivă religioasă, importante sunt rugăciunea pentru cei adormiți și milostenia făcută în amintirea lor, nu cantitatea sau valoarea alimentelor. După participarea la parastas, mulți credincioși merg și la cimitir, unde aprind lumânări sau candele, iar înaintea pomenirii curăță mormintele și aduc flori.
Moșii de toamnă și Luminația au origini și rânduieli diferite. Prima este o pomenire din tradiția ortodoxă, în timp ce obiceiurile de la începutul lunii noiembrie sunt legate de calendarul creștin occidental.
În calendarul romano-catolic, 1 noiembrie este Sărbătoarea Tuturor Sfinților, iar 2 noiembrie este Pomenirea tuturor credincioșilor răposați. Cu toate acestea, în limbajul popular, data de 1 noiembrie este numită frecvent Ziua Morților.
În Transilvania și Banat, oamenii obișnuiesc să meargă la cimitir în jurul datei de 1 noiembrie pentru a îngriji mormintele și a aprinde lumânări. Tradiția, cunoscută în multe localități drept Luminație, s-a răspândit și în afara comunităților romano-catolice, fiind urmată inclusiv de familii ortodoxe din Ardeal.
Mormintele sunt curățate în zilele premergătoare și împodobite cu flori, mai ales crizanteme. Seara, cimitirele sunt luminate de mii de lumânări și candele, iar familiile se reculeg și se roagă la mormintele rudelor.
În unele zone, Moșii de toamnă sunt însoțiți de obiceiul evitării muncilor câmpului și a treburilor gospodărești grele. Materialul precizează că asemenea practici sunt tradiții populare locale, nu rânduieli religioase.
Printre credințele populare prezentate se află pregătirea din ajun a tuturor celor necesare pentru biserică, întârzierea fiind considerată păcat. Tot în această zi este încurajată cererea iertării de la cei cărora le-a fost făcut un rău, pentru împăcarea sufletească.
Materialul enumeră și interdicții atribuite în vechime Moșilor de Sfântul Dumitru: evitarea spălatului, pentru ca apa murdară să nu întineze sufletele morților, a măturatului, pentru ca praful să nu le ajungă în ochi, și a aruncării gunoiului, pentru ca acesta să nu ajungă în mâncarea lor. Aceste explicații țin de superstiții, nu de fapte constatate.
Alte superstiții vizează evitarea vizitelor, cu excepția celor pentru împărțirea pomenilor, a torsului lânii de către femei, de teama refuzării pomenii, și a solicitării banilor cu împrumut. Sunt menționate și evitarea fântânilor ori a răscrucilor izolate, despre care se credea că adăpostesc duhuri rele ce aduc ghinion până la sfârșitul anului, precum și îndemnul de a nu părăsi biserica înainte de încheierea Sfintei Liturghii.
Pe lângă pomenirea de toamnă, materialul amintește zile de Moși cu dată fixă, precum cele de Sân-Petru, Sfântul Ilie, Sântămaria Mare sau Ziua Crucii. Alte pomeniri au dată mobilă, în funcție de anumite sărbători: Moșii de iarnă, de Florii, de vară și de Ispas.
În ceea ce privește pomenirile din 7 noiembrie, calendarul greco-catolic îi menționează pe cei 33 de mucenici din Melitina și pe Sfântul Cuvios Lazăr Taumaturgul. În calendarul romano-catolic este amintit Sfântul Villibrord, episcop.
Potrivit relatării religioase prezentate în material, mucenicii din Melitina au murit în timpul împăraților Dioclețian (284–305) și Maximian (286–305). Lor le este atribuit, în planul credinței, darul vindecării suferințelor trupești și sufletești.
Sfântul Mucenic Ieron era originar din Tyana, Capadocia, și provenea dintr-o familie creștină. El ar fi refuzat serviciul militar atât pentru a nu-și părăsi mama oarbă, bătrână și neputincioasă, cât și pentru a nu aduce jertfe zeilor romani, practică impusă militarilor.
Conform pasajului din Viețile Sfinților reprodus de sursă, Ieron s-a împotrivit ostașilor veniți să-l ia cu forța și i-a alungat lovindu-i cu un lemn. Ulterior, a acceptat de bunăvoie să-i însoțească la Melitina, unde a fost întemnițat.
Deși grupul este prezentat drept cel al celor 33 de mucenici, relatarea despre întemnițare menționează alți 33 de creștini închiși alături de Ieron. Materialul nu explică această diferență de numărare.
În declarația atribuită lui Ieron în Viețile Sfinților, acesta își exprimă acceptarea suferinței prin credința în bunurile cerești și convingerea că sufletul este mai important decât averea pământească. La întrebările judecătorului despre nesupunerea față de poruncile împărătești, creștinii ar fi răspuns că nu pot acorda unor obiecte din lemn și piatră cinstirea datorată lui Dumnezeu.
Relatarea arată că lui Ieron i-a fost tăiată mâna din cot, iar ceilalți creștini au fost bătuți. Victor, rudă cu Ieron, s-ar fi înțeles cu paznicul să-i cedeze moșia în schimbul eliberării, de teama chinurilor, dar ar fi murit după trecerea porții închisorii, pierzând astfel și viața, și proprietatea.
Potrivit aceleiași relatări, ceilalți mucenici au continuat să-și mărturisească credința în Hristos până la moarte și au mers spre locul execuției cântând un text religios. Mâna tăiată a lui Ieron a fost dusă mamei sale, la cererea lui, de însoțitorii veniți din Capadocia în Melitina, Armenia.
După moartea lui Ieron, un om numit Hrisantie i-ar fi cumpărat capul plătind greutatea acestuia în aur. Acesta a construit o biserică pe locul uciderii mucenicilor și a așezat acolo capul sfântului, potrivit relatării religioase prezentate de sursă.
