În data de 28 ianuarie sărbătorim unul dintre sfinții răsăriteni ajunși pe cea mai înaltă treaptă a iubirii de Dumnezeu, Sfântul Isaac Sirul era atât de îndurerat de neputința celor căzuți, încât se ruga și pentru demoni.
Născut în secolul al VII-lea, în Bahrein, pe coasta vestică a Golfului Persic, Sfântul Isaac făcea parte din Biserica asiriană. Având un dor profund de a-și umple sufletul cu dragostea lui Dumnezeu, a intrat în Mănăstirea Mar Matei, alături de fratele său, primind amândoi chipul îngeresc. Pentru că era un călugăr iscusit, înțelept și iubitor de rugăciune, i-a fost propus rolul de stareț al mănăstirii, dar Sfântul Isaac a refuzat. A preferat, în schimb, să meargă pe calea pustiei, așa că a plecat din mănăstire pentru a se nevoi în singurătate. Fratele său a fost numit stareț și a insistat mult ca Sfântul Isaac să se întoarcă în obște, dar nu a reușit să îl înduplece.
Deși își dorea să fie uitat de lume, Sfântul Isaac a devenit foarte cunoscut pentru viața sa sfântă, așa că a fost numit episcop de Ninive. În cele cinci luni cât a ocupat această funcție, Sfântul s-a mâhnit profund pentru neascultarea oamenilor și pentru distanța pe care o vedea între ei și Dumnezeu, așa că s-a retras din scaunul episcopal și a mers în pustia Muntelui Matout. Acolo a petrecut ani îndelungați, acel loc fiind cunoscut drept un refugiu al anahoreților. Hrana sa era formată din câteva legume crude și puțină pâine, căci sfântul iubea nespus rugăciunea și postul și le considera mai hrănitoare pentru sufletul și trupul său, decât mâncarea.
Totodată, era preocupat să studieze și să scrie, lăsând în urmă multe omilii, epistole și rugăciuni, cuvinte de folos pentru singuratici, dar și pentru cei din lume. Odată cu înaintarea în vârstă, vederea sa a slăbit atât de mult, încât la un moment dat a orbit, așa că a fost nevoit să meargă pe finalul vieții sale la Mănăstirea Rabban Shabur. Acela a fost ultimul loc în care s-a oprit pe această lume, dându-și sufletul cu pace în mâinile Domnului.
Îmi plec genunchii, Dumnezeule, înaintea măreției Tale și mă plec până la pământ înaintea Ta; căci fără să fi cerut de la Tine să fiu, m-ai adus la existență.
Înainte de a mă fi plămădit în sânul maicii mele, ai cunoscut viața mea învolburată și pornită spre alunecare, dar asta nu Te-a oprit să mă creezi și să-mi dai toate cele prin care ai cinstit firea noastră, deși știai dinainte răul pe care-l voi face.
Știi bine cererile mele, înainte de a le ști eu însumi, precum și rugăciunile mele, înainte de a fi rostite înaintea Ta. Dă-mi, în acest ceas, Dumnezeule, toate cele de care știi foarte bine că firea mea ticăloasă duce lipsă în primejdiile de acum.
Căci știi bine întristarea sufletului meu și știi că tămăduirea lui stă în mâinile Tale. Amin.
