La aproximativ 20 de kilometri de orașul Buzău, pe drumul către localitatea Smeeni, în inima Bărăganului, se află o biserică veche de care puțini mai știu astăzi că marchează locul unui izvor considerat până nu demult tămăduitor. Izvorul de la Smeeni a fost cunoscut ca un loc de pelerinaj pentru mii de credincioși în căutarea vindecării miraculoase. Acest fenomen a fost monitorizat și restricționat succesiv de autoritățile interbelice și cele comuniste, fiind redescoperit după Revoluția din 1989, însă fără să-și recâștige vechea amploare.
În fiecare an, în prima vineri după Paște, când Biserica Ortodoxă sărbătorește Izvorul Tămăduirii, sute de credincioși din zona Bărăganului buzoian se adună la biserica din apropierea Fântânii Tămăduirii din Smeeni pentru slujba de sfințire a apei, cunoscută și ca Aghiasma mică.
Majoritatea participanților, în special persoane vârstnice, vin înarmați cu sticle și bidoane din plastic pentru a lua acasă apa sfințită, despre care cred că are puterea de a vindeca diverse boli. „Ne rugăm pentru sănătate și pentru binele casei. În fiecare an venim și mereu ne-am simțit bine. Aici este izvorul sfânt care aduce sănătate. Au fost oameni chiori care s-au vindecat. Și eu sunt bolnav și de aceea vin. Dacă e credință, te vindeci”, mărturisea un bătrân din zonă.
Acest loc reprezintă un punct de referință pentru cei care veneau aici încă de acum peste două decenii, când mii de pelerini se înghesuiau să prindă o picătură din apa miraculoasă. În anii ’90, vestea despre proprietățile vindecătoare ale apei s-a răspândit în toată țara, iar mulțimile de oameni cu suferințe au transformat zona într-un important loc de pelerinaj. Cu bani strânși din donațiile credincioșilor, a fost construită biserica actuală și amenajat un spațiu de popas.
Bătrânii satului povestesc că, cu decenii în urmă, în acest loc exista doar o împrejmuire în jurul unui tub de fântână, iar apa era considerată un remediu pentru numeroase boli grave. În presa națională din 1926, izvorul de la Smeeni era descris ca având puterea de a vindeca orice boală.
Legenda spune că totul a început când un tânăr orb, aflat în drum spre oraș împreună cu tatăl său, și-a recăpătat vederea după ce s-a spălat pe față cu apa izvorului. Acesta i-a spus tatălui său că poate vedea lumina zilei, iar vestea despre izvorul miraculos s-a răspândit rapid în întreaga țară.
În scurt timp, localitatea Smeeni a devenit un punct de pelerinaj pentru bolnavi și pentru familiile celor aflați în suferință, care sperau în puterea divină a apei. Fenomenul a crescut rapid, iar unii pelerini credeau chiar că noroiul din balta formată lângă izvor are proprietăți tămăduitoare. Aceștia se ungeau cu nămol sau chiar dormeau pe jos în noroi, sperând la o vindecare mai rapidă. Localnicii au profitat de situație, dezvoltând mici afaceri cu „licoarea miraculoasă”, vândută adesea la prețuri mai mari decât o sticlă de vin celebră în acea perioadă.
Mărturii ale celor convinși de puterea apei au fost adunate de Marcela Ghiulbenghian, președintele Fundației Tezaurul Sacru al Religiilor. Un exemplu este cel al lui Manolache Hornet, care a povestit despre fratele său ce a renunțat o perioadă să mai poarte ochelari după ce s-a spălat cu apa de la izvor. De asemenea, acesta își amintea de slujbele și pelerinajele din anii ’30, când lumea se aduna în jurul fântânii pentru rugăciuni de ploaie într-o perioadă de secetă severă.
Cu toate acestea, autoritățile interbelice, îngrijorate de riscul izbucnirii unor epidemii, au fost nevoite să închidă zona după doar câteva luni de la declanșarea fenomenului. Presa vremii descria fântâna ca pe „o pepinieră a bolilor contagioase”. Ziarul „Vocea Buzăului” scria în octombrie 1927 că izvorul este un exemplu al misticismului arhaic și că, în urma unor controale riguroase, efectele miraculoase au fost contestate.
În perioada comunistă, izvorul cu apă tămăduitoare a fost practic uitat, însă amintirea pelerinajelor și a miilor de oameni atrași aici a rămas vie în memoria colectivă a localnicilor. După Revoluția din 1989, comunitatea a ridicat o biserică în acel loc, iar în proximitate a fost amenajată o cișmea de unde curge apa considerată binefăcătoare.
Protopopul Ioan Dumitran, președintele Fundației „Izvorul Tămăduirii din Smeeni”, declara pentru Adevărul că tradiția vindecărilor datează încă din 1860, fiind atestată în presa vremii. Totodată, el menționa că autoritățile au încercat să reprime credința populară pentru a combate misticismul, izvorul fiind astupat până după Revoluție, când localnicii și-au revendicat această moștenire spirituală.
În anii ’90, pelerinajele au cunoscut o nouă efervescență, iar mulți credincioși cu probleme de vedere se ungeau cu apa și nămolul din zonă în speranța vindecării, însă unele cazuri s-au soldat cu complicații și spitalizări cauzate de infecții.
O întâmplare remarcabilă a avut loc la începutul primăverii, când o femeie săracă din sat, Anisoara Tudose, a avut un vis în care Maica Domnului îi indica să ia apă din „fântâna Domnului” pentru a se vindeca. După ce a urmat acest îndemn, femeia și-a recăpătat vorbirea și sănătatea, iar povestea a fost confirmată și de martori locali, printre care și Moș Vasile, care a asistat la evenimentele ce au urmat.
Bătrânii din zonă amintesc și de alte cazuri din perioada interbelică, cum este cel al lui Teodor C. Radu, cântăreț la parohia din Smeeni, care a fost vindecat de vărsat de vânt după ce mama sa l-a spălat cu apă de la fântână în condiții speciale. De asemenea, în 1944, un caz de vindecare a unui paralitic maghiar care a petrecut o vară la fântână a fost raportat prin intermediul unor legături transfrontaliere.
În toamna anului 1990, autoritățile locale au decis din nou să limiteze accesul la izvor, după ce analizele efectuate nu au relevat substanțe deosebite în apă. Medicul Mariana Barna, fost director al spitalului din Smeeni, a declarat pentru o publicație locală că, deși apa era curată și rece, unele vindecări ar fi putut fi explicate prin autosugestie.
În 1991, pentru a asigura controlul calității apei, în apropierea bisericii ridicate din donațiile credincioșilor a fost amenajată o cișmea modernă și o fântână. De atunci, interesul pentru apa izvorului a scăzut considerabil, iar biserica mai atrage mulțimi doar cu ocazia sărbătorii creștinești a Izvorului Tămăduirii.
