Urechelniţa este o plantă care provine din zonele montane, dar s-a adaptat cu uşurinţă în grădini, pe ziduri din piatră sau acoperişuri de cărămidă.

În limbajul popular este cunoscută sub numeroase denumiri, precum iarba ciutei, urechea mâţei, argintură, ghinţură, verzişoară, rădăcina casei sau ţâţa mielului.

Aspectul ei deosebit o face ideală ca plantă ornamentală, fiind des folosită în grădinile cu rocării sau cele de inspiraţie japoneză.

Frunzele sale sunt ovale, cu vârfuri ascuţite, iar în stadiul incipient de vegetaţie, planta poate fi confundată cu Anghinarea.

Se dezvoltă sub forma unei rozete din frunze cărnoase, din mijlocul căreia răsare o tulpină lungă de până la 40 cm, decorată cu flori roz sau roşii în formă de stea.

Frunzele suculente sunt aplicate direct pe piele în tratarea afecţiunilor dermatologice, Zona Zoster sau pentru hidratarea tenului uscat. Recoltarea se face doar în stare proaspătă, din martie până în octombrie.

Printre substanţele active identificate în compoziţia plantei se numără acidul malic şi sărurile astringente. Urechelniţa are proprietăţi cicatrizante, antiinflamatoare, antibiotice, diuretice, sedative şi hemostatice.

Se utilizează adesea sub formă de suc proaspăt, extras din frunzele despicate şi lăsate să se scurgă într-un vas adânc.

Acest suc este aplicat local pentru tratarea eczemelor şi a altor probleme ale pielii.

Este eficient şi în tratarea erizipelului, petelor pigmentare, aluniţelor, lentigo-ului, petelor de bătrâneţe sau chiar a pistruilor.

În cazurile de Zona Zoster, sucul reduce durerile intense de-a lungul nervilor afectaţi. Frunzele zdrobite pot fi aplicate pe acnee, bătături, răni, arsuri sau înţepături de insecte.

Pe lângă utilizarea externă, planta este benefică şi intern, pentru dureri de dinţi, otite, afecţiuni renale, nervoase, diaree, febră, hemoroizi sau paraziţi intestinali.

Sub formă de decoct, se poate folosi pentru spălături în tratamente adjuvante pentru cancerul de piele sau uterin.